Enterovirusul uman D68 (EV-D68) a fost izolat pentru prima dată în California în 1962. Deși rar, a devenit mai răspândit. Ca și în cazul altor enterovirusuri, EV-D68 provoacă o boală respiratorie în principal la copii, dar este neobișnuit prin faptul că EV-D68 are caracteristici epidemiologice și biologice comune cu rinovirusurile umane.
Infecțiile cu enterovirus sunt în general minore, persoanele afectate neprezentând niciun simptom atunci când sunt infectate sau acuzând simptome ușoare asemănătoare răcelii. Boala nespecifică însoțită de febră este frecventă în cazul infecțiilor cu enterovirus. Însă, în unele cazuri, enterovirusurile pot ataca sistemul nervos central și pot provoca paralizie sau chiar deces. Copiii care suferă de astm sau orice persoane cu un sistem imunitar slăbit par să fie mai expuse riscului de complicații sau boli severe.
Transmitere
Enterovirusurile se găsesc în:
- Secrețiile oculare, nazale și bucale (salivă, mucozități sau spută)
- Fecale
- Lichidul din veziculele bucale ale persoanei infectate
Chiar dacă persoana infectată nu are simptome vizibile, aceasta poate transmite virusul viabil altor persoane sau în mediu. Se crede că cea mai probabilă cale de transmitere a enterovirusurilor, inclusiv EV-D68, este transmiterea secrețiilor contaminate de la o persoană la alta prin contact apropiat. Persoanele infectate recent cu enterovirusuri pot transmite virusul din căile respiratorii și fecale timp de câteva săptămâni, fără simptome vizibile.
Contagiozitatea
Conform estimărilor CDC (Centrul pentru Controlul Bolilor), există 10-15 milioane de infecții cu enterovirus nepoliomielitic în SUA în fiecare an, probabilitatea cea mai ridicată de apariție a infecțiilor fiind vara și toamna. Deși oricine se poate infecta cu enterovirusul nepoliomielitic, sugarii, copiii și adolescenții sunt mai susceptibili să se infecteze și să se îmbolnăvească. Pe măsură ce cresc, expunerea copiilor la enterovirusuri nepoliomielitice permite sistemului lor imunitar să dezvolte imunitate împotriva viitoarelor infecții.
Prin tuse și strănut, o persoană infectată poate dispersa în aer picături de secreții respiratorii, care pot ajunge pe îmbrăcămintea, mână sau alte părți ale corpului persoanei infectate. CDC nu indică faptul că inhalarea picăturilor este o cale probabilă de transmitere, deci virusul rămâne probabil pe suprafața corpului persoanei infectate sau pe obiectele din mediul înconjurător, aceasta reprezentând parțial calea de transmitere.
Spălarea necorespunzătoare a mâinilor după folosirea toaletei sau schimbarea scutecelor unui copil infectat poate duce la contaminarea altor persoane sau suprafețe. De asemenea, o persoană infectată care își atinge ochii, nasul sau gura poate transfera virusul pe mâini și apoi altor persoane sau suprafețe.
